2010:

Nici nu mai stiu de unde sa incep… si totusi e simplu:

In 2010 am ras, am ras mult. Am plans zile intregi apoi, in vazul lumii sau undeva acasa, in camera. Am iubit mult, zi de zi, ca mai apoi sa si urasc. Am dispretuit, asa cum o facem cu totii din cand in cand….

Am invatat mai mult si mai multe. Greutati au fost, le-am si pierdut numarul. Dar au fost si impliniri, de care acum imi pot doar aminti. Au fost multe lucruri frumoase vazute, alaturi de prieteni noi si prieteni vechi. Alaturi de prieteni.

Au fost zile dormite si nopti albe. A fost mult de munca si lacrimi de fericire la final. A fost caldura verii si blandetea primaverii. A fost un nou inceput, de septembrie. Si-un decembrie care anunta un an nou.

Am invatat ce inseamna linistea si bucuria. Am vazut si simtit de aproape sentimente noi.

Si-am uitat, asa cum fac de fiecare data, sa multumesc tuturor celor care meritau. Si-am uitat sa-mi cer si iertare pentru greselile facute.

Si nimic nu se sterge cu buretele, doar ca se schimba o cifra.

Simplu, pe parcurs.

Si cand s-a ajuns aici?

In timp…

Nici nu mai stiu cand a inceput totul. Am uitat cand am invatat sa ma leg la sireturi si cand am plecat prima oara de acasa pentru 5 minute si m-am intors in 3 ore. Tin minte cand am pierdut primul tren, si cand am deschis bine ochii intr-o dimineata. Eram in sud, in sudul calduros al tarii. Acolo am invatat pentru primele dati ce inseamna prietenia, si mai ales…cum e sa iubesti.

Astazi stau in acelasi scaun, ca in fiecare zi. Si ma uit inapoi, peste umar. Totul e vag, amintirile nu mai sunt atat de clare. Poate pentru ca am vrut sa uit mereu, si sa traiesc pentru maine. Sau pentru ca niciodata nu am vrut sa-mi amintesc.

Ieri stiam un singur lucru. Ca in timp, am ajuns sa simt, sa vad si sa aud. Azi imi pare din nou ca nu mai stiu sa simt, si ca iar trebuie sa o iau de la capat. Doar ca imi pare din ce in ce mai dificil.  Maine probabil imi voi auzi din nou vecinii urland unul la celalalt, sau aceeasi colegi, in aceleasi banci ale facultatii.

Un lucru mi-e clar: maine e din nou luni. Si probabil o sa ma gandesc la tine.

Eu stau la etajul 1. De obicei am parte de program cultural variat : muzicala populara, manele, rock, hip hop, foarte mult Michael Jackson (de la vecinul de la etajul 6 care de cand ma stiu nu a primit nicio vizita din partea organelor de politie, din cauza volumului extrem de ridicat la care asculta muzica. Era ancorat foarte bine in muzica anilor 90, sau mai bine zis, a formatiei 3 Sud Est. Nu, nu glumesc. In fiecare duminica, de pe la ora 13 pana la ora 19 aveam program de 3 Sud Est. Se cam auzea oriunde eram prin casa. In 2009 a murit Michael Jackson, exact in ziua bacului meu la romana scris. De atunci il omagiaza zilnic. Cred ca de un an ma pot lauda ca i-am audiat toata discografia….)

Astazi a fost in principiu liniste, in mod surprinzator. Pana am inceput sa aud injurii si zgomote de obiecte izbite. Si nu, nu era din apartamentul meu. Mi-am dat seama ca venea de la etajul superior zgomotul. In mod surprinzator, se aude inca destul de clar. Desi, chiar si asa, nu am inteles motivul disputei.

Plang amandoi : si ea, si el.

El urla constant la ea. Ii reproseaza multe lucruri care trec dincolo de nivelul meu de intelegere. Ea aproape se ineaca in lacrimi si sughituri.

S-a facut putina liniste.

El iar a inceput sa ridice tonul la ea. Ea il roaga sa nu plece.

El va pleca, mai mult ca sigur.

ps: intamplarea ar putea trece cu usurinta in ciclul povestilor din “Jungla Bahluiana”, pentru cei care isi aduc aminte de un post foarte vechi, dar care avea sa deschida interfata sauvage-ieseana.

A trecut strada in graba, fara sa se uite in stanga sau in dreapta. A alergat pana in capatul bulevardului si a intrat in cladirea din colt. Cladirea aia veche care o astepta de mult. In sfarsit a gasit intrarea, dupa atat de multi ani.

Ii vedea pe ceilalti cum trec indiferenti. O tanara cu ochelari de soare si cu cainele in lesa, un domn cu un diplomat in mana, un copil curios. Nu se diferentia cu nimic de ei. Doar ii observa.

Stateau fata in fata. Ii putea intrebari si astepta raspunsuri sincere. Le primea treptat si incepea sa-si faca o idee. Despre ce ar fi putut sa fie.

Pentru prima oara, nu mai stia ce sa spuna. De fapt, astazi nu mai vroia sa spuna nimic.

Au trecut cateva luni si nimic din toate astea nu s-au schimbat. Nici macar mirosul verii, de mango si floare de tiaré.

Totul a inceput la Titan. La potcoava. Intr-un balcon superb, unde mi-am petrecut dimineti superbe in bataia directa a soarelui, pe semi-balansoarele tale. Marca Ikea.

De fapt cu un tren Iasi – Bucuresti Nord. Apoi cu mansarda aia,intr-o noapte ploioasa, cand am stat o seara intreaga si-am vorbit cu tine, mancand Kinder Bueno si band apa plata. Si suc natural. Cand am primit de 4 ori mai mult printr-o simpla carte de joc. Un 8. Tie si-a ramas un 2. Sticla de vin, Cotnari, a ramas in spatele noptierei, in speranta revederii. La un poker. Tot la mansarda.

Apoi a fost apartamentul superb de langa cladirea Zepter. Si discutia pana la 3 dimineata dintr-o zi de primavara friguroasa. La 4 trezirea, doar aveam un avion de prins in doar cateva ore.

Si-apoi? Si-apoi ai fost tu. Si-un weekend care-mi va aminti mereu de Bucurestiul cald si frumos. De Lipscani si de calea Victoriei. De mancatul in mers, pe care il practic mereu, ca pe un sport drag. De metrou! Si iar de Gara de Nord. Unde incepe si se sfarseste Bucurestiul de fiecare data pentru mine. Ma intreb daca story-ul superb al Bucurestiului va fi continuat tot de tine, cu plimbarea promisa in Cismigiu. Astept sa-mi spui daca e asa sau nu.

Iar povestea continua mereu la Iasi. Doar cu si pentru mine.

Imi place sa-i spun : intoleranta cerebrala.

La emotii, sentimente  sau oameni. Nu are legatura cu fericirea si nici cu legaturile personale create in jurul meu. Nici cu faptul ca as putea vorbi cu un necunoscut sau cu cel mai bun prieten pe care-l am. E vorba de aceeasi intoleranta.

De multe ori poate suna ciudat si injust. Sau poate rezona cu nesimtirea. Doar ca….vezi? Pentru mine nu e deloc asa. Nu am incercat sa gasesc scuze, sau sa ma justific. Imi asum consecintele faptelor mele. Nu, nu din teribilism, ci din spirit de responsabilitate.

Dar da, sufar de intoleranta cerebrala, manifestata in cele mai ciudate moduri. Nu cred ca exista vreun tratament viabil sau pertinent. Ipohondrilor nu prea ai ce sa le mai faci, decat sa-i lasi in pace. Isi vor reveni ei la un moment dat.

Nu judec. Doar ca ma exprim destul de autoritar. Deci s-ar putea spune ca sufar de intoleranta cerebrala vis a vis de persoanele care nu isi pot sustine punctele de vedere. Si fata de cei care permit altora sa-i modeleze ca pe plastilina.

Cred ca toti suferim intr-o oarecare masura de intoleranta cerebrala.

Doar ca nu toti avem curajul de-a o recunoaste.

De fiecare data imi rup o bucata din suflet si-o las acolo,la fiecare sfarsit de editie. Pe scarile casei de cultura, spunand la revedere celor care conteaza pentru mine, si pe care nu ii uit. Persoanele carora le promit ca intr-un an revin in acelasi loc.

Si in anul urmator nu ma intorc dupa ea, ci las alta. Si-asa Ideo Ideis devine treptat familia mea, cel putin o data pe an. Si de cateva ori cand ajung la Bucuresti in timpul anului. Si cand raspund la telefon.

Si prima dragoste descoperita cu emotie si frica.

Si-am lasat in urma aceeasi oameni extraordinari. Si stanga casei de cultura, si luminile ei. Si trenul care vine si pleaca de la Alexandria. Internatul si cantina. Emotiile de pe scena si din culise. Aplauzele, camerele de filmat si aparatele foto. Proiectiile, noi.

Nu am cuvinte. Pentru ca magia din Alexandria nu poate fi descrisa in cuvinte. In schimb, poate fi completata. De toti cei care au simtit-o, si care au perceput-o altfel. De cei care au oprit timpul o data cu mine.

La Ideo Ideis

In luna august, in cateva zile, in fiecare an. O seara in care nu pot dormi deloc, si care astept cu sufletul la gura sa treaca cat mai rapid. Sa se faca 6 fara cateva minute, de dimineata. De fapt 5 jumatate. Sa ma duc la gara, sa caut linia potrivita, si sa gasesc trenul. Trenul de Bucuresti Nord, iar la capatul lui? Alexandria. Mai bine zis Ideo Ideis.

De 4 ani fac acelasi drum. Astept sa treaca anul pentru o saptamana. Saptamana la care mai mult ca sigur n-o sa renunt niciodata, atata timp cat va scrie Ideo Ideis peste ea.

Si daca esti plecata din tara?

Nu sunt!

Si daca ai practica?

E vacanta.

E singura saptamana a anului in care nu se intampla nimic altceva. Sta timpul pe loc, si ne regasim la fel de frumosi, veseli si tineri. Cu la fel de multa energie, cu mai mult talent, si cu mai mult dor ca oricand.

Planurile de drum au inceput de mult. Poate de mai bine de-o luna. Valiza asteapta undeva in coltul camerei sa se faca miercuri dimineata,sis a fie umpluta. Ghiozdanul sta in dulap, usor prafuit, iar badge-urile din anii anteriori in acelasi loc: pe clanta camerei.

Aceeasi distanta: de la gara la internat. De la internat la casa de cultura. De la catedrala, acolo unde te lasa maxi taxi-ul de la Bucuresti la Alexandria, la internat. Terasa….aia buna de tot,  unde servet Tiramisu ca nicaieri altundeva. Adica La Conciato,si salcia mare din mijlocul ei. Scarile casei de cultura. Scaunele vechi si prafuite. Pantalonii de scena si stangile. Toate asteapta acolo. Si intreaga echipa Ideo Ideis.

Ideo Ideis. Vino sa ne vezi cum crestem. Tu+ Ideo Ideis= prieteni. Ideo Ideis? Teatru si prietenie, plin de exuberanta.

[Alexandria – 6-14 august 2010]

“

I don’t know what to say really. Three minutes to the biggest battle of our professional lives
all comes down to today. Either we heal as a team or we are going to crumble.
Inch by inch, play by play, till we’re finished.
We are in hell right now, gentlemen. Believe me and we can stay here and get the shit kicked out of us or we can fight our way back into the light.
We can climb out of hell.
One inch, at a time.

Now I can’t do it for you. I’m too old. I look around and I see these young faces and I think I mean I made every wrong choice a middle age man could make. I uh…. I pissed away all my money, believe it or not.
I chased off anyone who has ever loved me. And lately, I can’t even stand the face I see in the mirror.

You know when you get old in life things get taken from you.
That’s, that’s part of life. But, you only learn that when you start losing stuff.
You find out that life is just a game of inches. So is football. Because in either game,  life or football,  the margin for error is so small.
I mean, one half step too late or too early you don’t quite make it.
One half second too slow or too fast and you don’t quite catch it.
The inches we need are everywhere around us. They are in every break of the game, every minute, every second.

On this team, we fight for that inch. On this team, we tear ourselves and everyone around us
to pieces for that inch. We claw with our finger nails for that inch.
Cause we know when we add up all those inches that’s going to make the fucking difference
between winning and losing, between living and dying.

I’ll tell you this:  in any fight it is the guy who is willing to die, who is going to win that inch.
And I know if I am going to have any life anymore it is because, I am still willing to fight, and die for that inch, because that is what living is.
The six inches in front of your face.

Now I can’t make you do it. You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes.
Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. You are going to see a guy who will sacrifice himself for this team because he knows when it comes down to it,
you are gonna do the same thing for him.

That’s a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals.
That’s all it is.
Now, what are you gonna do?                                                    “

Care iubeste, si simte fiecare vibratie a vantului. Un copil care are grija de sufletul lui, si care iubeste mai mult decat orice un alint clasic, decat un cuvant nascocit de o noua generatie teribilista. Astazi am vrut sa scriu pentru el. Pentru ca e un pui. Un puiut. Un copil.

O gogoasa mica si draguta, pufoasa si semi-comestibila. Un scump. Un prunc cu inima cat un purice, care se mareste de fiecare data cand simte prietenie in preajma. O sa ajunga intr-o zi un barbat desavarsit. Fara cusur. Acum e un bolfos care viseaza sa joace prin filme. Si sa aiba o femeie frumoasa langa el atunci cand va creste mare.

Ideea era alta. Ii place sa fie alintat.

Si-am sa va rog pe toti cei care cititi sa veniti cu cate o propunere de alint. O propunere frumoasa, clasica, ce ii va mentine [lui Octav] inima tanara.

Cat mai mult.